Statutul social al profesorului, în societatea contemporană, pare să fie statutul clasei mijlocii. În societăţile dezvoltate, clasa de mijloc deţine 45% şi este baza funcţionării sistemului social.
Profesia intelectuală, conferă deţinătorului prestigiu, siguranţa locului de muncă şi satisfacţie de a fi model pentru tineri.
Societăţile democratice sunt societăţi deschise: caracterizate de mobilitate socială. Astfel, tinerii au şansa de a-si schimba statutul social, urcând sau coborând pe scara mobilităţii sociale.
De multe ori auzim că este greu să lucrezi cu unii elevi pe care îi numim răi, indisciplinaţi, dificili sau obraznici. Multe cadre didactice cred că într-adevăr aşa este. Însă, activitatea şcolară a elevilor trebuie să fie orientată , în mod esenţial, spre asimilarea conştientă a valorilor culturii şi civilizaţiei, dar şi spre formarea corespunzătoare spre cerinţele sociale considerate necesare pregătirii viitorilor cetăţeni.
„Este necesar să-i învăţăm pe elevi comportamentele, modalităţile de a gândi si acţiona, care au o valoare în societatea noastră şi ajută individul să devină un adevărat membru al ei”.
În Franţa, societate cu democraţie „clasică”, „cei care aleg această profesie aparţin, în ordine, următoarelor categorii socio-profesionale: cadrelor (termen generic pentru funcţionarii cu studii superioare) - 33%, profesiunilor intermediare – 21,2%, patronilor – 16,7%, muncitorilor – 11,7%, agricultorilor – 7,2%”.
La noi, deşi nu dispunem de studii care să ofere o situaţie exactă, se poate constata că profesiunea de profesor se transmite, mulţi dintre tinerii aspiranţi la această profesie având părinţi tot dascăli, aşadar, cei ce îmbrăţişează aceastămeserie provin din familii în care profesiile intelectuale sunt preţuite.
Rolul instituţional al profesorului presupune calităţi şi competenţe de o complexitate deosebită, printre care şi abilitatea de a stabili şi întreţine relaţii adecvate cu elevii. În acest sens, competenţa didactică ne apare, de fapt, ca o dimensiune interpersonală cu multiple faţete relaţionale: cognitive, funcţional-simpatetice, comunicaţionale, motivaţionale şi operaţionale. Profesorul nu este doar transmiţător de informaţii, care se rezumă la a da indicaţii elevilor în privinţa modului de învăţare şi a materialelor pe care trebuie să le înveţe, ci şi un formator de caractere şi personalităţi.
„Este necesar să-i învăţăm pe elevi comportamentele, modalităţile de a gândi si acţiona, care au o valoare în societatea noastră şi ajută individul să devină un adevărat membru al ei”.
Aşa cum aminteam mai sus, în societatea noastră meseria de profesor - de obicei - se transmite din generaţie în generaţie. Totodată, această profesie este căutată în special de femei, stereotipul care circulă în câmpul social este acela că „meseria de profesor este o profesiune feminină”.
Ca profesie intelectuală, meseria de profesor conferă deţinătorului prestigiu social. În societatea românească tradiţională, alături de preot, medic şi poliţist, dascălul era o autoritate locală: membrii comunităţii vedeau în profesor/învăţător un stâlp al societăţii, persoana care putea oferi soluţii şi sfaturi pertinente. Şi astăzi profesorul este unul dintre membri marcanţi ai societăţii. Educaţia a fost şi rămâne o prioritate pentru orice societate care îşi planifică viitorul. În general, indiferent de gradul de dezvoltare al societăţii, profesorii sunt prost plătiţi. Excepţie face, conform statisticilor, societatea japoneză, unde cadrele didactice au una dintre cele mai mari remuneraţii. Este evident faptul că japonezii recunosc importanţa profesiei, căreia îi acordă prestigiul cuvenit.
La noi, învăţământul este prioritate naţională, dar se află încă în plină reformă. După revoluţie, prestigiul profesorului a înregistrat o scădere considerabilă. De o stimă socială mai mare se bucură profesorii universitari, care au rămas încă autorităţi în domeniul educaţiei şi al cercetării. Chiar dacă prestigiul social al acestei profesii a scăzut, meseria de profesor rămâne una de vocaţie şi cu o importanţă deosebită pentru viitorul oricărei societăţi.
Într-un stat aflat în plină schimbare şi într-o lume a liberei circulaţii a forţei de muncă, siguranţa locului de muncă reprezintă un ideal al individului. În general, locurile de muncă oferite de stat au un grad mai mare de siguranţă decât cele din mediul privat. La noi, în ciuda schimbărilor legislative, sindicatele din învăţământ luptă pentru menţinerea titulaturii. Considerăm acest lucru ca fiind un mare avantaj, în condiţiile în care motivele de stres ale românilor sunt nenumărate, de la plata facturilor până la păstrarea şi redobândirea stării de sănătate. În general, se consideră că munca profesorului este destul de liniştită şi nesolicitantă.
Profesia intelectuală, conferă deţinătorului prestigiu, siguranţa locului de muncă şi satisfacţie de a fi model pentru tineri.
Societăţile democratice sunt societăţi deschise: caracterizate de mobilitate socială. Astfel, tinerii au şansa de a-si schimba statutul social, urcând sau coborând pe scara mobilităţii sociale.
De multe ori auzim că este greu să lucrezi cu unii elevi pe care îi numim răi, indisciplinaţi, dificili sau obraznici. Multe cadre didactice cred că într-adevăr aşa este. Însă, activitatea şcolară a elevilor trebuie să fie orientată , în mod esenţial, spre asimilarea conştientă a valorilor culturii şi civilizaţiei, dar şi spre formarea corespunzătoare spre cerinţele sociale considerate necesare pregătirii viitorilor cetăţeni.
„Este necesar să-i învăţăm pe elevi comportamentele, modalităţile de a gândi si acţiona, care au o valoare în societatea noastră şi ajută individul să devină un adevărat membru al ei”.
În Franţa, societate cu democraţie „clasică”, „cei care aleg această profesie aparţin, în ordine, următoarelor categorii socio-profesionale: cadrelor (termen generic pentru funcţionarii cu studii superioare) - 33%, profesiunilor intermediare – 21,2%, patronilor – 16,7%, muncitorilor – 11,7%, agricultorilor – 7,2%”.
La noi, deşi nu dispunem de studii care să ofere o situaţie exactă, se poate constata că profesiunea de profesor se transmite, mulţi dintre tinerii aspiranţi la această profesie având părinţi tot dascăli, aşadar, cei ce îmbrăţişează aceastămeserie provin din familii în care profesiile intelectuale sunt preţuite.
Rolul instituţional al profesorului presupune calităţi şi competenţe de o complexitate deosebită, printre care şi abilitatea de a stabili şi întreţine relaţii adecvate cu elevii. În acest sens, competenţa didactică ne apare, de fapt, ca o dimensiune interpersonală cu multiple faţete relaţionale: cognitive, funcţional-simpatetice, comunicaţionale, motivaţionale şi operaţionale. Profesorul nu este doar transmiţător de informaţii, care se rezumă la a da indicaţii elevilor în privinţa modului de învăţare şi a materialelor pe care trebuie să le înveţe, ci şi un formator de caractere şi personalităţi.
„Este necesar să-i învăţăm pe elevi comportamentele, modalităţile de a gândi si acţiona, care au o valoare în societatea noastră şi ajută individul să devină un adevărat membru al ei”.
Aşa cum aminteam mai sus, în societatea noastră meseria de profesor - de obicei - se transmite din generaţie în generaţie. Totodată, această profesie este căutată în special de femei, stereotipul care circulă în câmpul social este acela că „meseria de profesor este o profesiune feminină”.
Ca profesie intelectuală, meseria de profesor conferă deţinătorului prestigiu social. În societatea românească tradiţională, alături de preot, medic şi poliţist, dascălul era o autoritate locală: membrii comunităţii vedeau în profesor/învăţător un stâlp al societăţii, persoana care putea oferi soluţii şi sfaturi pertinente. Şi astăzi profesorul este unul dintre membri marcanţi ai societăţii. Educaţia a fost şi rămâne o prioritate pentru orice societate care îşi planifică viitorul. În general, indiferent de gradul de dezvoltare al societăţii, profesorii sunt prost plătiţi. Excepţie face, conform statisticilor, societatea japoneză, unde cadrele didactice au una dintre cele mai mari remuneraţii. Este evident faptul că japonezii recunosc importanţa profesiei, căreia îi acordă prestigiul cuvenit.
La noi, învăţământul este prioritate naţională, dar se află încă în plină reformă. După revoluţie, prestigiul profesorului a înregistrat o scădere considerabilă. De o stimă socială mai mare se bucură profesorii universitari, care au rămas încă autorităţi în domeniul educaţiei şi al cercetării. Chiar dacă prestigiul social al acestei profesii a scăzut, meseria de profesor rămâne una de vocaţie şi cu o importanţă deosebită pentru viitorul oricărei societăţi.
Într-un stat aflat în plină schimbare şi într-o lume a liberei circulaţii a forţei de muncă, siguranţa locului de muncă reprezintă un ideal al individului. În general, locurile de muncă oferite de stat au un grad mai mare de siguranţă decât cele din mediul privat. La noi, în ciuda schimbărilor legislative, sindicatele din învăţământ luptă pentru menţinerea titulaturii. Considerăm acest lucru ca fiind un mare avantaj, în condiţiile în care motivele de stres ale românilor sunt nenumărate, de la plata facturilor până la păstrarea şi redobândirea stării de sănătate. În general, se consideră că munca profesorului este destul de liniştită şi nesolicitantă.
